Tonight we beg the question

Teoria pe care vreau sa v-o prezint in continuare poate soca pe multi. De fapt, cu siguranta o va face. Mai ceva ca niste versuri cum ar fi ‘He’s a boy/you want a girl/so tear off his cock/tie his hair in bunches/fuck him, call him Rita if you want’. Recunosc. Imi place la nebunie sa sochez.
Se intampla prin 1989. Un semiotician pe numele sau Leonard Meyer avansa in cartea sa ‘Style and Music’ o teoria re-vo-lu-tio-na-ra. Cica, CICA compozitia muzicala ar fi influentata de istorie si ideologie. In mare zic. Nu vrea sa intru in detalii. Stiu, e deja prea mult pentru o singura fraza si deja simt cum mi-am pierdut o parte dintre cititori.
In 2007, un adept al acestui Darwin al semioticii muzicale ne spune ca teoria respectiva e cam ignorata, dom’ne. Stiu ce veti spune. Ar fi si revoltator sa fie considerate relevanta!!! Adica, cum? Sa ascultam toti nebunii? Ar fi ca si cum am accepta evolutionismul nebunului alalalt! Dar va rog, lasati-ma sa termin. Amicul nostru ne prezinta cartea si ne implora sa ii dam o sansa. E esential pentru o analiza completa a unei compozitii muzicale sa cunoastem putina istorie, niste ideologii, niste concepte filosofice. Si, desi pare surprinzator, am fost convertita. Acum, si eu cred ca contextul in care a fost creata o piesa muzicala si ideologiile celor ce au scris-o sunt extrem de importante.








Meanwhile, in another world, Legs McNeil, Jon Savage, Nick Kent and Simon Reynolds are all backslapping Meyer and music semioticians in general. The music press is cheering!
Also, as vrea sa primesc o explicatie de ce toti semioticienii pizdii ma-sii, de la Nattiez la Meyer si Barthes s-au blocat toti in muzica clasica… De ce Savage nu s-a apucat sa faca un studiu de caz cu instrumente ale semioticii pe Sex Pistols spre exemplu? Nu ca imi era mai usor sa fac referatu’ ma-sii acuma?